Am urmărit azi cu drag un alt reportaj superb marca Recorder, de doua ori chiar. De când am plecat din țară fac o donație modică pentru această echipă. Cumva ei reprezintă cordonul meu ombilical, iar azi m-au trimis direct la sursă.

Îmi pare rău pentru Doru Căstăian că a ratat scaunul la primărie, dar îi admir voința și implicarea de care dă dovadă. Data viitoare aș veni în țară doar cu scopul de a-l susține. Dacă unii aduc voturi din coșciuge, și eu aș putea aduce de peste hotare cel putin 3 voturi pentru el.

De când sunt angajat, rare au fost momentele când m-am simțit împlinit cu ceea ce fac. Cred că peste 80% din timpul petrecut la muncă l-am considerat pierdut, mi-am vândut timpul pentru bani ca să pot supraviețui. Știu că nu sunt singurul în această situație și totuși mă număr și eu printre mulți fără curajul de a ieși din acest joc al societății. Pe lângă statutul de angajat, fotografia și filmul sunt lucruri pe care le-am făcut și continui să le fac cu drag. Cu toate astea siguranța unui job și frica de a nu rămâne pe drumuri m-au ținut prizonier companiilor.

Pe când eram în Galați încercam să mă implic în comunitate cum știam eu mai bine, prin voluntariat, prin participare la diverse activități socio culturale, prin promovarea unor valori etice și morale. Treaba asta începuse să contrabalanseze timpul pierdut la muncă și îmi dădea puținul sens după care tânjeam.

Am luat decizia să plecam. Eu m-am despărțit cu greu de Romania, chiar și de problemele societății noastre, dar am făcut-o…

Soția mea se poate încărca din lucruri mărunte, chiar și de la o floare. Își găsește sensul cu ușurință prin familia ei, prin natura, chiar și jobul pe care-l are îi aduce satisfacție, cu toate că-i lipsesc copiii și viața de la catedră.

O cam invidiez pentru asta. Cu toate că-s recunoscător pentru tot ce am, continui sa fiu nemulțumit cu viața mea. În Galați nu prea am simțit că as face parte dintr-o comunitate, dar măcar puteam să mă implic cumva. În comparație cu ea, eu simt nevoia de apartenență socială.

Acum, departe de casă și cu copiii jumătate români jumătate olandezi, încep sa mă simt și mai singur. Pare că nici posibilitatea de a mă implica în societate nu o mai am. Cât despre muncă, am ajuns a cincea roată la căruță.

Ce pot face e să continui să mă plâng sau să-mi reconstruiesc viața așa cum mi-o doresc. Din păcate nu pare lucru simplu la 40 de ani. La vârsta asta lumea are o stabilitate, o direcție clară, o carieră stabilă. Eu ma simt ca la 20, pierdut în junglă.

Da… ce vrei Dorule de la viață?

Foarte bună întrebare. Nu prea știu ce vreau. Îmi doresc independență, îmi doresc să fiu folositor și de ajutor. Îmi doresc sa bucur oameni. Mai sunt lucruri punctuale pe care mi le doresc, dar în mare cam astea cred că mi-ar aduce satisfacție.

Și cum ai de gând să faci asta?

Cea mai mare provocare reprezintă independența. Nu mă mai simt în stare să o iau de la capăt într-o altă firmă, nici măcar nu știu pe ce poziție să aplic. Simt că am învățat o grămadă de skilluri care nu-mi sunt mie de folosi ci companiilor. Simt că am devenit un roboțel, care a început să scârțâie, dar care încă își mai face treaba pe ici pe colo.

Eu cred ca această digitalizare va schimba modul actual de lucru, deja corona virus a dat startul. Acest program de 8 ore de lucru pe zi va fi înlocuit cu contracte individuale pe proiect. Evident că nu toate industriile se vor schima, dar unde se poate cred ca e mai eficient asa.

În general oamenii pleacă de la o companie la alta datorită neînțelegerilor. De ce să hoinărești când poți să-ți faci propriul set de reguli după care să-ți selectezi clienții!

De orice domeniu ești interesat, poți deveni expert în câtva luni sau ani în funcție de complexitate. Mii de cursuri sunt la un click distanță.

Revenind la întrebare că am divagat puțin, cum am de gând să devin independent.

Păi îmi doresc să scriu. Scrisul a devenit o terapie pentru mine. Vreau să-mi fac publice frământările și provocările cu speranța că astfel pot ajuta și pe alții, sau măcar să rămână totul ca un simplu jurnal.

Am cumpărat cursuri de marketing. Trebuie să învăț să mă promovez. Indiferent de domeniul ales, trebuie să știu cum să ajung la oamenii care au nevoie de serviciile mele. Momentan mă gândesc la fotografie și film, nu știu ce alt serviciu aș putea oferi încă.

De curând am aflat de la un prieten de termenul de ikigai. Acesta reprezintă un concept japonez prin care poți determina scopul vieții tale găsind echilibrul dintre pasiune, vocație, misiune și profesie.

Am cumpărat și un curs de coaching. Sper eu că la terminarea lui să am ceva mai multă claritate a ceea ce vreau sa fac. Apropo, caut voluntari cu care aș putea practica acest domeniu. Așadar dacă simți nevoia de un life coach lasă-mi un mesaj mai jos, mi-ar plăcea să discutam.

Îmi mai doresc să-mi transmit poveștile mele prin film. Cu toate că suntem sculptați de societate și avem multe lucruri în comun, fiecare persoană are o poveste unică în spate. Cred că am câteva povești interesante de spus care pot fi utile. Ar fi păcat să plec de pe această lume cu tot cu poveștile mele. Așadar învăț să scriu și să devin un povestitor cât mai bun.

Mă vor ajuta lucrurile astea să devin independent? Nu știu încă, pare destul de ambiguu dar măcar e un început.

Dacă ai vreo sugestie sau un sfat pentru mine nu ezita să-mi scrii te rog, îți voi rămâne recunoscător. Mulțumesc.

Pe curând.