Oricât aș încerca să mă conving că dețin controlul mă înșel. Am început să pun kilogramele înapoi, merg la sală din ce în ce mai rar, nu reușesc să mă țin de obiectivele personale, simt că se prăbușește totul… iară.

E clar, mă aflu într-o criză existențială, nu știu ce vreau să fac și în ce direcție să o apuc. Am impresia că nu mai știu nimic, iar sindromul impostorului nu e doar un sindrom, m-a adus în punctul de a fi concediat, cel puțin asta presupun că urmează.

Orice mic obstacol devine un munte greu de înfruntat. Am ajuns să-mi fie frică să cer ajutorul. Se întâmplă să pun întrebări prostești și știu că sunt judecat destul de dur pentru asta.

– Cred că știu cum să rezolv problema, am mai făcut ceva asemănător și nu e complicat, îmi zic. Caut prin alte proiecte și nu știu ce caut. Revin de unde am plecat să-mi reamintesc, continui să caut și îmi dau seama ca am uitat iar. Cobor să îmi fac o cafea. Revin la căutarea mea.

– Dar de ce caut? De ce nu încerc să rezolv? Mă străduiesc să rezolv dar nu reușesc să mă concentrez. Demonul meu drag îmi tot spune că orice soluție aș găsi nu e ceea ce trebuie.

În cele din urmă cer ajutorul unei colege. Îmi spune că lucrează la asta și îmi va trimite scriptul necesar pentru problema mea. Ok, îmi spun, aștept puțin iar după ce primesc scriptul, mă focusez maxim să recuperez timpul pierdut.

De ceva timp managerul m-a rugat sa fac un raport detaliat săptămânal. Nu suna bine. Cred că știu de ce îmi cere asta. Sunt sarcini pe care nu le-am făcut în timp util. Am presentimentul că urmărește să mă concedieze. Caut pe net să vad cum pot fi dat afară. Găsesc faptul că în momentul în care nu funcționez corespunzător ei pot face asta. Devine destul de limpede ce se urmărește.

– Bun, sunt lucruri pe care le-am făcut bine, îmi zic, dar sunt și timpi morți cum a fost azi, trebuie să recunosc. Colaborarea cu creierul meu a fost zero și nu e prima dată.

Mi-am dorit toată viața un astfel de job și eșuez lamentabil din păcate. Cred că e printre puținele momente din viața mea de inginer când fac lucruri care-mi aduc satisfacție. Cu toate că sunt lucruri dificile de făcut plus lupta grea pe care o am cu demonul din mintea mea, sunt încântat de fiecare sarcină dusă la bun sfârșit.

– Bun, mă paște concedierea, ce aș putea să mai fac? Aflu din discuți cu prieteni că sunt firme sau ONG-uri care mă pot ajuta în astfel de situații. Contactez doua persoane. Una din ele, după ce relatez povestea mea, îmi confirmă franc că asta urmează și dacă vreau suport după concediere să-mi fac abonament la ei.

Între timp primesc scriptul mult așteptat. Gata mă apuc de treaba zic. Când mă uit îmi dau seama că tot nu știu ce am de făcut. E ciudat pentru ca realizez faptul că intru din nou într-o capcană mentală, dar nu am învățat încă cum să o controlez. Știu că e simplu ce am de făcut dar sunt blocat.

Uneori o încurajare de la cineva gen: “hai că e simplu, știu că poți s-o faci” funcționează. Dar atunci când încerc să o fac eu mă iau în ras, hai plimbă ursul, îmi zic. De ce mă sabotez nu știu. De fapt cred că am înțeles fenomenul, e vorba de familiaritate și de personalitate, o să vă spun mai multe când mai dezvolt subiectul capcanelor mentale. Ieșirea din acest confort distrugător care datează de când eram mic e a dracului de dificilă, cel puțin pentru mine.

Îmi contactez colega să-i spun că am nevoie de ajutor în continuare. Mă uit la ceas și intru în panică iar. E deja ora două și nu am făcut nimic. După puțin timp îmi spune că trebuie să intre în ședință și că mă va ajuta ziua următoare.

– Ce dracu scriu în raportul zile de azi. Tensiunea crește. Să-mi sun șeful? Să-i spun ce? În cele din urmă decid să-l sun ca să-i spun că am avut o zi proastă cred, dar îmi respinge. Mă sună înapoi. Mă bâlbâi, nu știu ce să-i zic. În cele din urmă îi explic ziua de azi și alte zile asemănătoare. Îi spun că am sentimentul că oricât de mult aș încerca să performez nu am nici o șansă, doar eșecurile sunt aduse în discuție, și azi am dat-o în bară din nou.

După burnout am decis să o las mai moale. Am cam renunțat și la visul meu de automatist sau programator. Presiunea pe care am pus-o pe mine m-a cam pus la pământ. Stres continuu, dormit foarte puțin, atacuri de panică, iar scumpa mea capcana a eșecului a urcat pe podium. Toate astea pentru ce?

Cu toate că nu-mi doresc asta, cred că există viață și după concediere. Poate că mi se vor deschide uși noi, uși pe care nu le pot vedea acum. Prioritatea cred ca trebuie să fie sănătatea mea, să mă bucur de familia pe care o am cât mai mult timp ca și aceștia să se bucure de mine.

Toata nebunia asta m-a schimbat destul de tare. Am devenit mai conștient de limitările mele, am înțeles ce se petrece în mintea mea și ce trebuie să fac. Mi-am schimbat atitudinea în bine față de mine și de cei din jurul meu. Am devenit mai recunoscător pentru tot ce am și mă bucur mai intens de viață pe care o am. Am început să-mi canalizez energia mai degrabă spre lucrurile valoroase mie. Așadar, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să revin la obiectivele mele și să recapăt controlul indiferent dacă voi fi concediat sau nu.

În încheiere vă las o mică amintire tristă pe care vreau să o împărtășesc cu voi. Amintirea asta ilustrează foarte bine cât de important e ca tu ca persoana să fii bine și să ai grijă de tine în primul rând.

Într-o după-amiază m-am întors foarte nervos și trist de la servici. Intru în casă trântind și bușind negăsindu-mi locul. Copilul vine fericit către mine să mă îmbrățișeze și să se bucure de prezența mea. Eu nervos îl resping și-i spun să mă lase în pace că-s nervos. El dornic să-și arate afecțiunea insistă mai tare. Eu îl împing și acesta cade pe jos și se lovește. Începe să plângă. Eu și mai trist de ispravă plec în cealaltă cameră. Habar nu am de ce venisem nervos de la muncă, dar tristețea că mi-am făcut copilul să sufere, el încercând doar să mă îmbrățișeze inocent, încă o mai port cu mine. Și uite așa am adus tensiunea acumulată din acea zi în casă și am distrus o posibilă seară armonioasă.

Așadar, aveți grijă de voi. Pe curând!