Stiu, suna ciudat, dar asta mi se intampla de foarte mult timp si sunt convins ca nu sunt singurul care trece prin starea asta.

Cred ca totul a inceput la gradinita cand toti copiii erau chemati sa gaseasca figuri geometrice colorate iar eu nu am fost in stare. Mi s-a dat mai multe sanse sa gasesc figura geometrica dar nu am reusit. E atat de clara imaginea in mintea mea de parca s-a intamplat ieri. Parca inca mi-as dori sa rezolv dilema si sa obtin floricia. Toti au primit floricica in piept, iar eu m-am intors acasa fara. M-am simtit judecat de toata lumea, inclusiv de parinti. A fost primul si cel mai mare esec al meu.

De atunci cred ca mintea mea a incercat sa ma protejeze si am incercat tot timpul sa evit astfel de situatii. Imi amintesc ca toata protectia asta era la scoala unde imi era frica sa raspund la ore si incercam din rasputeri sa ma ascund pentru a nu ma face de ras in fata colegilor. Am devenit atat de fricos incat chiuleam de la ore indiferent daca eram sau nu pregatit. Am ramas repetent iar colegii din noua clasa imi spuneau ca profa de chimie e o scorpie, asa ca acea profesoara nici nu avut ocazia sa ma vada la ochi intr-un an de zile. Evident ca am ramas repetent iar.

De ma crezi sau nu starea asta de anxietate a trait in mine pana in ziua de azi, si i-am dat voie sa-mi controleze viata ne stiind cum sa o evit. A devenit asa de firesc incat m-am identificat cu starea asta tot timpul.

Nu-mi place la locul de munca asa ca incerc sa aman cat mai mult sa adorm. Evident ca urmatoarea zi sunt buimacit de somn si nu sunt in stare de mare lucru. Fac treaba asta de la 20 de ani, ma mir cum creierul meu inca mai functioneaza.

In ciuda faptului ca am reusit sa obtin destul de multe in viata, m-am sabotat maxim ori de cate ori am avut ocazia, mai ales in colectivitate.

Eu cred ca sunt putini oameni in jurul meu care ma vad o persoana capabila, marea majoritate ma vad incapabil pentru ca frica mea asta le-a prezentat, o persoana neputincioasa si fricoasa. Mintea mea incercand sa ma protejeze de ei, nu doar ca le-a creat o idee falsa despre mine, dar mi-a sabotat si oportunitatile de a ma afirma si dezvolta.

Burnout-ul avut a fost practic o resetare majora, o repornire de la zero. Cu toate ca inca trec prin aceste stari, incerc sa nu ma mai identific cu ele.

Oare chiar toti copiii au luat floricica si eu nu? Probabil e o convingere falsa. Toti m-au judecat inclusiv parintii? E foarte probabil sa fie inca o convingere falsa. Chiar daca ar fi adevarat, asta chiar spune despre mine ca sunt incopetent? Cel mai probabil ca nu, as fi putut invata acea figura geometrica. Cu toate astea convingerea ca sunt insuficient de bun mi-a controlat viata pana in ziua de azi.

Cum e sa traiesti cu o persoana care iti spune in fiecare clipa, nu poti face aia sau cealalta ca sigur le strici sau faci vreo tampenie, nu te expune ca te faci de ras, nu adormi ca maine te asteapta o zi de munca cumplita. Bai, inteleg ca ma protejezi de toate astea dar eu cand mai traiesc? Ei partea nasoala e ca mintea mea nu e o persoana, daca ar fi fost, as fi scos-o frumos de mana pe usa. Dar cand toata treaba asta se petrece in mintea mea, ce pot face?

Se pare ca asta se intampla cand te identifici cu acea persoana. Cu toate ca eu am fost tot timpul constient ca pot face multe, atunci cand incercam un lucru nou eram sabotat de persoana fricoasa, anxioasa, neputincioasa si incapabila, astfel incat ajungeam sa renunt. Nu vresti sa stiti ce tragedie era in capul meu. Oricine poate face ce fac eu iar daca incerc sa fac un lucru nou caut confirmare in exterior iar rezultatul evident ca nu-mi apartine, e a persoanei pe care am consultat-o. Am venit in Olanda cu gandul ca pot invata limba, am incercat si am simtit ca m-am facut de ras, grupa mea inainta iar eu nu am reusit sa tin pasul. Profa la sfarsit imi spune ca pot incerca macar sa invat cuvinte. E clar ce eticheta am primit, nu? Capcana mentala s-a activat maxim si am renuntat la a mai incerca sa invat neerlandeza.

Cum poate o astfel de persoana anxioasa si incopetenta sa fie vazuta diferit intr-un colectiv? Evident ca mai peste tot pe unde am lucrat mi-a fost foarte greu sa conving contrariul. Am reusit pe alocuri dar nu ma intrebati cat de mult efort am depus…

Ce am de facut pare un lucru destul de simplu. Trebuie sa ma definesc ca persoana, sa-mi identific calitatile si pasiunile si sa-mi ghidez viata in functie de ele. Nu poate nimeni sa faca asta in locul meu. Din pacate nu cred ca s-a inventat o pastila care sa faca asta.

Eu am inceput acest lucru cu mine si incepe sa dea rezultate. Am inceput sa ma imprietenesc mai degraba cu ingerasul din mintea mea care ma incurajeaza si il ignor pe diavol atat cat pot. Lupta cu el nu e usoara si probabil ca nu se va termina niciodata.

Cred ca reusesc sa public mai usor aceste ganduri datorita faptului ca am inceput sa nu ma mai identific cu persoana pe care o descriu aici. Incet incet, vechiul Doru devine doar o amintire si scot la lumina adevaratului Doru, o persoana cu valori bune, cu perspectiva, cu ambitii, cu dorinte, cu caracter, cu dorinta de a fi util si de a sfinti locul in care se afla. Daca stau in umbra incercand sa evit oameni si experiente nu e de folos nici mie nici oamenilor din jurul meu.

Pe tine cum te saboteaza diavolul din mintea ta? Cum gestionezi conflictul? Ingerul tau e mai puternic? Sunt curios sa-ti aflu parerea ta pe acest subiect. Pe curand…